Câteva gânduri despre frustrare

Un copil poate fi atât de liber cât i se dă spațiu să fie.

Ceea ce adulții nu pot suporta în manifestările copilului, va fi internalizat de către acesta și pus (inconștient) în categoria 'asta nu trebuie să vadă nimeni, nici măcar eu însumi!'. 

Complet dependent de grija și atenția părintelui, copilul se va adapta cerințelor, dorințelor și limitărilor pe care le impune mediul, pentru ca nevoile să îi fie îndeplinite și să supraviețuiască. Satisfacerea acestor necesități depinde de posibilitățile părintelui de a observa, a suporta, a înțelege și a interpreta corespunzător semnalele pe care copilul le manifestă: plânsul în toate formele lui, scâncetul, jocul, tăcerea, retragerea, etc.  

Acest lucru nu presupune ca părinții să fie perfecți și nici mereu îngrijorați de felul în care reușesc să creeze un mediu sănătos. Cum spunea D. W. Winnicott, un parinte poate fi "suficient de bun", suficient de conectat relației unice cu propriul copil și suficient de sensibil la nevoile fizice și afective ale acestuia. 

Atunci când nu îi sunt receptate semnalele, copilul intră într-o stare de așteptare pe care o poate susține o perioadă relativ scurtă de timp, iar când îi sunt îndeplinite nevoile de hrană, îngrijire, conexiune, afecțiune, acesta se simte satisfăcut și văzut. Dacă nu i se poate răspunde o perioadă mai lungă de timp, așteptarea devine problematică și chiar insuportabilă, iar copilul fie se va înfuria și va avea o reacție explozivă, fie se va retrage și se va resemna. 

Dacă lipsa de răspuns se va repeta în mod frecvent, copilul este nevoit să suporte prea multă absență, prea multă frustrare, proces care necesită resurse interne pe care încă nu le deține. Starea de frustrare va deveni o problemă în sine care va cere rezolvare. Astfel, dorințele din spatele frustrării rămân neadresate.

Copilul devenit adult va găsi diverse și nenumărate modalități de a nu simți frustrarea, adeseori nesănătoase și chiar autodistructive. Poate va simți că e prea mult - pentru el însuși și pentru ceilalți. Ce înseamă acest 'prea mult' probabil că va fi subiectul unei alte discuții.

Putința de a trăi frustrarea este o modalitate de a descoperi ceea ce ne dorim cu adevărat, astfel satisfacția devine posibilă. A tânji la o viață fără frustrare înseamnă a tânji la o viață fără potențialul de a ne identifica și îndeplini dorințele.

Adultul va fi atât de liber cât găsește spațiu să fie. 

În relația de terapie, adultul care va căuta înțelegerea acestor fenomene va avea spațiul pe care psihoterapeutul poate să îl creeze. De aceea, a tăcea, a asculta, a înțelege și a suporta ceea ce este dincolo de cuvinte, mai mult decât a oferi - cu toată bunăvoința - mici sfaturi, păreri, direcții, este esențial pentru ca adultul din fața noastră să își lărgească spațiul intern.