Pledoarie pentru iarnă

În ultimele câteva săptămâni, aud tot mai mulți oameni în jurul meu spunând că nu le place iarna. Că vine frigul și avem nevoie de haine grele și incomode, că ne va lipsi lumina, că trebuie să stăm mai mult prin case (laolaltă cu oameni pe care îi agreăm mai mult sau mai puțin), că neavând multe de făcut în timpul liber consumăm, adeseori în exces, seriale, jocuri sau chiar cărți, mâncare, alcool, droguri - din plictiseală și nevoia de a evada din realitate ori pentru a compensa lipsa de plăcere la care în anotimpul călduros am avea acces mai ușor.

Pe de-o parte, este firesc să nu ne placă așa mult iarna având în vedere toate transformările fizice și efectele psihologice pe care le au lipsa luminii și frigul. Fiecare resimțim, mai mult sau mai puțin, felul organismului de a se adapta sezonului rece. Iarna parcă stă pe capul nostru cu norii ei mohorâți săptămâni în șir, ca un musafir nepoftit care nu se sinchisește să mai plece pe acasă.

Pe de altă parte, iarna ne învață ceva valoros: să ne oprim, să avem răbdare, să reflectăm, să tăcem și să ne lăsăm spațiu gândurilor înainte de a face, iar și iar, acțiuni mai mult sau mai puțin importante sau eficiente. Înainte de a ne arunca în hăul distragerilor de tot felul, poate merită să ne ascultăm și să observăm care sunt cu adevărat nevoile noastre. 

Pare că anotimpurile vin și pleacă la fel în fiecare an și că viețile noastre sunt liniare, un șir de întâmplări, acumulări și pierderi de la naștere până la moarte. Totuși, viața noastră se află într-o continuă transformare, este ca o oglindă fidelă a mișcării naturii. Suntem nevoiți, la fel ca toate celelalte vietăți, să ne adaptăm perioadelor de penurie și să acceptăm cu umilință că duritatea iernii provoacă transformări brutale dar necesare. Cu cât ne opunem mai tare acestui proces natural, cu atât ne va fi mai dificil. 

Este și mai dificil când suntem mereu ocupați, de dimineața până seara, cu treburi importante! De câteva zeci de ani trăim în această cultură, a omului permanent ocupat (îmi vine în minte personajul din 'Micul Prinț', afaceristul care stătea singur pe planeta lui și credea că toate stelele de pe cer îi aparțin, le tot număra și voia să le depună la bancă, fiind atât de absorbit de 'câștigul' lui încât nu putea să observe realitatea).

Cu cât suntem mai ocupați, cu atât sperăm mai mult că se vor mări șansele de a atinge o viață asemănătoare cu cea a unui personaj de film care portretizează succesul - cu o casă mare, eventual la un etaj superior, cu vedere spre oraș, o viață disciplinată, o mașină scumpă în garaj și o energie și-un corp de invidiat! Iar dacă zilele noastre (în care facem multe eforturi) nu sunt la fel de spectaculoase și lipsite de griji înseamnă că am eșuat, înseamnă că nu am depus eforturi suficiente și că trebuie să facem și mai mult! Un tăvălug din care cu greu putem scăpa.

Să ne gândim la o mama care își liniștește copilul după o dimineață plină de activități. Fără atenția mamei, copilul ar continua să alerge și să se joace până la epuizare, culminând probabil cu o criză de plâns, neavând deocamdată capacitatea de a-și da seama când trebuie să se oprească. Mama însă, suficient de conectată și atentă, simte când e prea mult și îl ajută să se odihnească înainte ca situația să escaladeze. Ca adulți, avem nevoie sa apelăm la această funcție maternală internă, să realizăm când e prea mult și să ne permitem să avem zile mai golite de activități solicitante. Doar în aceste zile putem avea răbdarea să ne uităm înăuntrul nostru.

Sigur că este de dorit să avem o viață cât mai apropiată de nevoile și dorințele noastre, însă asta presupune să fim conștienți de acestea.

Într-o lume în care a fi mereu ocupat se ridică la rang de valoare, e dificil să alocăm suficient timp gândirii. O sa pară că nu facem nimic în timp ce toată lumea din jurul nostru ajunge departe. Însă a gândi mai mult decât a acționa ne poate salva de multe neplăceri pentru că, în final, toate ideile și acțiunile noastre vor fi judecate de realitate.

Poate că unul dintre cele mai dificile lucruri este să stăm în liniște, fără distrageri, și să urmărim ce se petrece în mintea noastră. De la o idee banală, gândurile noastre pot devia în direcții care ne pot zgudui stabilitatea și confortul - de exemplu, de la gândul că trebuie să udăm plantele putem ajunge să realizăm că felul în care am privit o situație importantă este unul cu care nu mai suntem de acord iar asta poate genera anxietate. Dacă ar fi să le dăm libertate acestor gânduri, s-ar putea să ne dăm seama că nu suntem mulțumiți și să vrem să ieșim dintr-o relație, sau să realizăm că am rănit pe cineva și să îi cerem iertare, ori să renunțăm la un loc de muncă nesatisfăcător sau la o prietenie veche. A sta în liniște și a pune în cuvinte aceste gânduri ne ajută să ne cunoaștem și să ne înțelegem. În timp vom ajunge să ne temem mai puțin de conținutul minții noastre și să obținem claritate in privința direcției în care ne dorim să mergem. 

În final, vreau să relatez o discuție cu unul dintre colegii mei, medic psihiatru, căruia îi povesteam cât de multe schimbări făcusem în anul acela și cât eram de obosită. Ca răspuns, mi-a spus o povestioară despre un grup de băștinași care au fost nevoiți să-și părăsească satul din cauza lipsei de hrană. După săptămâni întregi de căutări, ajung în alt sat. Localnicii îi primesc cu căldură și îi întreabă, curioși, observându-i de departe, de ce au făcut pauze așa lungi pe drum.

“Sufletul se acomodează mai greu la goana noastră, am așteptat să ne ajungă din urmă”, a răspuns unul dintre ei.

Viețile noastre devin tot mai greu de descâlcit pe măsură ce trecem cu vederea de ce facem anumite lucruri, cu ce scop și cum ne simțim în legătură cu ele. Venirea iernii poate fi un prilej bun să facem o pauză și să reflectăm asupra noastră. Tăcerea și solitudinea ne oferă posibilitatea să apreciem ceea ce în general observăm fără a procesa și să elaborăm emoții pe care nu ne-am dat voie sau nu am putut să le simțim. La fel ca și natura, putem ieși din iarnă cu noi forțe vitale.